Cu vărgare de seamă

Se spune că primul vlah ajuns în Africa n-a fost cel mai șocat de întâlnirea cu girafele, hipopotamii sau leii, ci cu zebrele. “În tărâmurile ălea de peste mări și țări, văzut-am cai negri cu dungi albe, de la urechi și pân’ la copite”, a povestit el la crâșmă obștii adunate în păr să asculte lucruri nemaiauzite despre călătoria consăteanului lor.

Și uite așa, de la caii în dungi până la omul în dungă n-a mai fost decât o trăsătură de condei.

Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Clanul Ciorbarilor

“Fie viața cât de rea, tot mai bună-i ciorba mea”. Nu sunt precis ca trenul japonez, dar cred că asta-i dăltuit pe frontispiciul casei fiecărui român.

Rețetele de ciorbă sunt secrete transmise din generație în generație. Pentru că nu se poate să existe familie în GMD (“grădină”, da? — nu peluză!) fără măcar o ciorbă în portofoliu cu efect de “se bat turcii la gura noastră” asupra mesenilor. N-ai o ciorbă bună, nu exiști, oricât te-ai opinti cu sarmaua la deal.

Și cum e totul o amestecătură la noi în bătătură, nici că se putea ceva mai potrivit decât ciorba ca să ne definească blazonul.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Quidlibet audendi potestas

“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.

Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.

Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Hai să-ți spun un saltimbanc

Are Mișul nostru naționale un vers în Scrisoarea a III-a care, cu o foarte ușoară modificare, s-ar potrivi mai mult decât perfect acestui mirobolant secol XXI pe care-l străbatem cu o veselie inconștientă.

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și nărozii…

Poftim, că ne-am râs strâmb și astăzi.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.

Porcule, sfântule

Cel mai bun prieten al omului românesc, porcul, este peste poate de fericit să-și aducă obolul caloric și gustativ la starea de bine a neamului. Nu doar prin transhumanța din godacul voluptuos, vesel și viu în colecția de șunci, caltaboși sau jumări, ci mai ales prin felul aproape mistic în care este venerat înainte, în timpul și după tăiere.

Ca neam de ciobani ce suntem, om avea noi o oaie drept simbol al națiunii, dar tot porcul este singurul sfânt rămas necanonizat pe plaiurile mioritice. Un sfânt care nu face minuni, ci pofte. Și ale cărui moaște se servesc prăjite, afumate, la grătar ori de la garniță.

Însă cea mai de preț liturghie dedicată Sfântului Porc rămâne de departe fasolea. Într-un cazan de fasole cu ciolan bolborosește practic întregul existențialism românesc: viața-i greu și bate pasul pe loc, dar merge bine cu murături.

Vinile fără vinovați

În Grădina Maicii Domnului găsim întotdeauna vini și aproape niciodată vinovați. Bineînțeles, în afară de Sfânta Treime a neamului nostru cel românesc: Soarta — Așa A Vrut Dumnezeu — Ceasul Rău.

Nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci.

Celebritate în stare de ebrietate

De la apariția tiparului încoace, celebritatea a devenit un animal tot atât de straniu ca un inorog. Între Lord Byron și Donald Trump nu-i o distanță măsurată în timp, ci în viteza cu care zboară cornutul cal.

Lord Byron n-a fost celebru pentru că a vrut-o, ci pentru că n-avea cum să nu fie. În vremurile acelea de demult, celebritatea era o consecință. Astăzi, e scop în sine și ține loc de validare. Dacă te știe multă lume, înseamnă că ai valoare. Iar când ai valoare, scuză-mi franceza, but you can grab them by the pussy. Și te fac oamenii președinte prin votul lor liber și sincer.

Hăulind voioși prin hârtoapele interneților, am ajuns pe negândite de la geniu la gargară. Răstimp în care celebritatea a devenit beția colectivă a unei lumi care se uită la sine prin ochii celorlalți și crede că vede adevărul.

Din beție, unii nu se mai trezesc niciodată. Iar restul își blestemă zilele și jură că n-o să mai bea niciodată. Până la următoarea beție.

Micul Gard Românesc

Ctitoria pe persoană fizică în România este îndeobște gardul. Nu contează prea tare cum o fi — din arbuști vii, din nuiele moarte, din sârmă ghimpată ori fie și numai cu călcâiul tras prin țărână — cel mai important este să delimităm ce-i al meu de ce-i al nostru și, poate, al tău.

N-om fi fost noi în stare să facem zidiri a căror măreție să dea cu roțile-n sus un întreg mapamond (deși, de la “Casa Poporului” încoace, avem ceva apetență pentru ridicolul care îngrozește), dar la garduri nu ne bate nimeni. Chiar și în timpul “colectivei” impuse cu armele și cu jigodiile de ocupantul comunist al țării, fiecare știa care-i este și pe unde-i trece gardul, ajuns la fel de imaginar precum linia paralelei 45.

Nație mică, opere mărunte.

Legea lui Leat, Regele Timpului

De ești leat cu mine, sunt și eu leat cu tine.

Că ridurile aidoma ni-s, doar oglinzile-s altele.

Iar la rădăcini aceleași ploi căzutu-ne-au de sus.

Ascultă, amice, cum clipa-n tâmplă ni se zbate.

Fake fachiu

În ciuda propen(pa)siunii pentru ficțiune, îmi plac lucrurile reale. Autentice. Fără pretenții de a părea ceea ce nu sunt.

Îmi plac oamenii care nu joacă roluri, deși cunosc piesa pe dinafară. Cei care tac când nu au nimic de spus și râd când ceva-i de râs. Cei ce-și trăiesc viața fără lăutari care să le cânte-n strună, fără script și fără machiaj.

Îmi plac momentele care nu se repetă și nici nu se pot povesti. O rază de lumină strecurată prin frunzișul de toamnă. O clipă de liniște între două gălăgii. O respirație în sincron cu a ta.

Adevărul nu se filmează cu stabilizator de imagine. Nu are filtru, unghi bun sau lumină potrivită. Doar este. Simplu, viu, frust.

Și, din când în când, îți reamintește că tot ce-i real nu are nevoie de mască.

*fachiu: maramă purtată de bunicile din Banat (de unde vine și cuvântul), menită să acopere, nu să ascundă.

La o margine de smiorc

Pe-un picior de grai, pe-o gură de vai, iată vin în care, se cobor la mare... Hopa! Să vezi că mi-au pus ăștia ceva în “ce-ai, măi?”-ul de seară.

Sau poate-i doar ghesul pe care-l resimt genele-mi daco-dacice (știut fiind că romanii au fost niște daci renegați) atunci când contemplă preafrumoasele și fără de pereche plaiuri carpato-danubiano-mamaiotice. Privind de pe malul bulgăresc la Dunărea cea murdar unduitoare care-și freacă lasciv șoldurile de țărâna sfântă a țărișoarei ce te-a izvodit, nu poți să nu te gândești la scumpa ta patrie (comparat cu prețurile în leva ale unui coș cu aceleași produse) și la extraordinarul tău neam cu o duioșie vecină cu senilitatea.

C-așa-i românul când se viețuiește: plânge de drag și râde de jale.

Ziua Futuiîngâtinței

Ca o mirifică țară locuită de o superbă populație pentru care totul e de căcat, România n-ar putea avea niciodată ca sărbătoare națională Ziua Recunoștinței. Dar o zi în care să se sărbătorească superioritatea absolută a individului asupra comunității, mediului și naturii ar fi absolut firească.

Nu tu curcan la cuptor, piure și sos de merișoare, ci alcool producție (sau măcar rețetă) proprie, luat pe burta goală. Nu tu familie în jurul mesei — că nu suntem la pomană ori la nuntă, da? — ci familie pitită prin cotloane, pilindu-se individual și păzindu-și pielea, că nu se știe niciodată când vine prima pălitură. Și nu tu parade pe bulevarde, ci paradă acasă, de înjurat temeinic, cu sete, din rărunchi, pe toți oamenii și toate chestiile de care îți amintești.

Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.

Mama Liga

Mama Liga știe tot ce mișcă. Unde se țin frâiele, cine pune piedicile, care-s ăia cu lovelele, cine cu cine își ciocăne corazoanele — dar unde-mi e giuvaierele?

Are știință, conexiuni, surse. E singura abonată la “Universul” unde toate se știu, deși mai nimic nu se confirmă. Mama Liga veghează asupra lumii cu un ochi de soacră la ceafă, doi laseri vulturești care pătrund până-n miezuri și o chakră ce bate până hăt, departe.

Și profețește mereu același rezultat: egal, dar cu scandal.

În spatele în spatelui scenei

Ce se vede e doar spectacol. Ce contează se întâmplă în culise. Personajele baletează cu grație — sau dimpotrivă — prin lumi și printre decoruri, își aruncă replici, se hârjonesc. În spatele mișcării scenice se ascund temerile și dorințele, planurile și intrigile, alianțele și trădările.

Acolo sunt jocurile.

Acolo e Jocul.

Xilofoane pentru acre pandișpane

Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie. Dar cei mai mulți dintre noi avem simțul muzical al unui bolovan care cade în nisip. Drept urmare, în loc de armonie ne iese o splendidă cacofonie.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dar fiecare-i cu pretențiile până la cer să fie ascultat cu luare-aminte. Deci se ridică tonul, fiindcă oricum, să lucrezi la nivel e mult prea incomensurabil de greu. Așa că pe unde te uiți, calci numai pe soliști.

Și toți soliștii visează numai la aplauze, ovații și bisuri. Doar că de unde public?

 din î

“” este cea mai ciudată literă din alfabetul românesc actual. Pentru că reprezintă un sunet absolut identic cu cel notat prin litera “î”. Asta în condițiile în care româna se prezintă curtezanilor săi ca fiind o limbă fonetică.

Și tot e bine cu doar două grafeme, pentru că până la Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiecare cărturar avea propriile idei și sisteme de notare a sunetelor în limba română scrisă cu grafia latină. Dar logic ar fi să avem un singur mod de notare a unui sunet.

Chestiune care mă duce cu gândul că în perioadele în care s-a scris generalizat cu “î” iar “â” dispăruse practic din limbă, românul era sărac lipit pământului — și prin urmare, slab ca un țâr. Cam ca un “Δ. Dar în zilele noastre, când omul românesc a prins cheag, iar obezitatea este în floare (și înfloritoare) în societate, majoritatea populației arată acum mai degrabă ca un “”.

Așa că, poate-i momentul să desființăm litera “î” și să folosim peste tot doar “â” — “ânvingător”, “ânger”, “a pârâ”, “ântrâmblător”, “a chiorâ” ș.a.m.d.

Academie Română, ântrebări?