Păsat, păsare

În societatea de azi, indiferența a ajuns starea implicită a omului. Și la ce volum imens de orice — de la branduri până la dejecții — îl bombardează pe Homo Modernicus, e de la sine înțeles de ce atitudinea apatică a devenit norma. Plus dezinformări, manipulări și propagandă din toate direcțiile. Plus conținut generat de Algoritmii Insuportabili. Plus recolta proaspătă de orori din jurul lumii care ajunge negreșit în știrile zilei, de luni până duminică.

Iar pentru Homo Modernicus Daco-Romanus viața e chiar și mai complicată decât atât. Pentru că pe el îl freacă întotdeauna grija despre ce fac alții și-l roade invidia despre ce au alții.

Păsarea nu poate fi indusă și nici nu poate fi predată. Dar se poate autoeduca. Sunt multe lucruri care transcend individul și vorbesc despre umanitatea noastră comună — dreptatea, grija față de cei mai vulnerabili dintre noi, respectul față de natură etc. Fără ele, suntem doar niște pietre-n drum.

Cumplit de greu este simplul

De ce imensa majoritate a lucrurilor sunt foarte complicate? Dintr-un motiv foarte simplu: fiindcă simplitatea necesită chestii extrem de complicate.

Deliberare. Imaginație. Eforturi cognitive și intelectuale. Empatie. Colaborare.

Iar oamenii pur și simplu nu au timp de asemenea chestiuni ultrataxante. E mult mai simplu să arunce în cazan tot ce au la îndemână și să vadă mai târziu cum merge treaba. Iar dacă merge prost, asta este. Că doar n-a murit nimeni din faptul că nu-i totul la fel de simplu precum deosebirea bobului de neghină ori a patrioților de trădători.

Cursa de anduranță

Nu cred în hotare arbitrare. Că adică ar fi vreo diferență între data de 1 ianuarie și data de 27 octombrie. Sau între ziua de luni și cea de joi. Deși martori îmi sunt norii de pe cer că am păcătuit la rându-mi de nenumărate ori în viață cu chestii gen “de luni nu mai pun alcool în gură” sau “imediat după revelion mă apuc de alergat”.

Nu zic neapărat că nu contează să legi un început de un moment anume din timp, zic doar că e mult mai puțin important decât ceea ce urmează. Intensitatea începuturilor — cu toate emoțiile, speranțele și entuziasmul din acele clipe — nu reprezintă nimic altceva decât un foc de paie. Și un foc de paie, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, se va stinge fără greș. Ori, în fapt, zilele sunt toate la fel — spui prezent, îți faci treaba, livrezi ceva palpabil, iar în ziua următoare o iei de la capăt.

Consecvența bate intensitatea la fundul gol, oricând și din orice poziție.

Eliberarea pe bază de rețetă

Din prea multă conformitate și excesivă comoditate am ajuns să ne comportăm de parcă totul funcționează după modelul medicației. Avem ceva de rezolvat, musai ne trebuie și o rețetă. Să ne spună cineva exact ce, cât, cum, unde și de câte ori trebuie să facem ca să dispară problema.

Departe de mine ideea că-i fundamental greșită folosirea unor rețete care și-au dovedit eficacitatea în timp — uneori sunt niște scurtături valoroase. Dar adesea este nevoie de scoaterea capului din cutie. De explorarea posibilităților. De identificarea pistelor greșite.

Nu suntem niște puișori într-un cuib, cu ciocurile căscate-n sus în așteptarea hranei. Avem aripi și n-ar trebui să ne fie teamă să le folosim.

Pomul lăudat și poamele impaludate

Cred că nimeni n-ar putea să conteste că Humanitas și Polirom sunt cele mai prestigioase edituri din România. Calitatea catalogului pe care au reușit să și-l construiască în deceniile de după Eliberare vorbește de la sine. La fel, calitatea producției editoriale — deși aici sunt vizibile eforturile mai cu seamă în ultimii 15-20 ani. Personal prefer cartea electronică, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia o carte fizică (de la copertă și tipografie până la hârtie, tipar și finisaj).

Și de aici, mirările. Cărți apărute cu ortografia de dinainte de 1993 (nu-s deloc fanul lui “â” sau “suntem”, dar regulile sunt reguli și când nu ne plac). Fișiere PDF propuse la vânzare pe post de ebooks. Coperți cu titluri în care apar literele “ș” sau “ț” cu sedilă.

De ce n-ai ține cu dinții de un blazon pe care l-ai construit cu atâta trudă și efort? Detaliile mărunte sunt precum urmele lăsate de cari în picioarele de lemn ale unei mese.

Lectura-vura (XVI)

Am avut câteva tentative să citesc Thomas Mann (“Muntele vrăjit”), dar n-am reușit niciodată să trec de primele 10-20 de pagini. Mi-a ieșit însă din prima cu o carte a unui alt scriitor german laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Heinrich Böll.

“Opiniile unui clovn” (Polirom, 2016, în traducerea lui Petru Forna) e una din cele mai mișto cărți pe care le-am citit vreodată. Și a intrat lejer în topul personal al celor mai bune 20 de romane din toate timpurile — combinația aceea rară de carte foarte faină scrisă foarte fain.

Prilej cu care m-am “amuzat” să constat că în Germania post-nazistă oamenii și metehnele semănau izbitor cu oamenii și metehnele din România post-comunistă. Ai putea chiar să crezi că nazismul și comunismul au fost una și aceeași otravă, doar culoarea recipientului a fost diferită.

Bun, repede și ieftin

Sfânta treime a marketingului. Nu acela care se vede în rețelele sociale ori în media clasică, ci acela privit ca metodă de satisfacere a nevoilor piețelor.

Și nu poți să nu te întrebi cine sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în cazul acesta.

Subcultură luată cu nejustificată ură

Am fost expus la manele încă de dinainte ca acestea să fie botezate astfel. De pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, în Timișoara (și în Banat, în general) căpătase popularitate ceea ce era numit pe atunci “muzică populară sârbească”, un soi de fuziune între pop, folk, ritmuri balcanice și ritmuri orientale ieșită din amestecul de națiuni, religii și tradiții din Iugoslavia acelor ani.

Ca idee despre nivelul de popularitate, în 1984 Lepa Brena, vedeta iugoslavă în mare vogă pe atunci, strânsese vreun sfert din populația Timișoarei la un concert pe cel mai mare stadion din oraș. Și cum în acei ani exista celebra Ócska Piac (“piață de vechituri” în maghiară), cunoscută în toată țara, “muzica populară sârbească” a depășit ușor granițele Banatului.

Nu am idee cum a nimerit genul acesta de muzică să fie îmbrățișat (compozițional și interpretativ) în special de comunitatea romă din România. Cert este că după Eliberarea de sub ocupația comunistă, manelele au ajuns să fie identificate cu această etnie, pe care românul verde o urăște visceral. Și cum, ca neam, ne definește invidia mai mult decât orice, toți suntem la o adică români verzi.

Iar între lăutarii de ieri și maneliștii de azi se întinde o Mare Neagră de prejudecăți.

Lectura-vura (XV)

Am terminat greu “Soră lume” a Anei Blandiana. O dată, pentru că citesc extrem de rar memorialistică și nu am exercițiul lecturii în acest gen literar. Iar a doua oară, pentru că îi citisem Anei Blandiana un alt volum de memorialistică, “Mai-mult-ca-trecutul”, excepționalul ei jurnal din ultimul an al ocupației comuniste a României. Același autor, două cărți de non-ficțiune scrise din perspectivă hipersubiectivă — nu-mi amintesc să se mai fi întâmplat asta vreodată.

Iar acum, după ce le-am citit pe ambele, îmi par a fi complementare. Chiar dacă “Soră lume” este un soi mai aparte de jurnal de călătorii (acestea fiind de fapt un pretext, pentru că în realitate cartea este o “poză de familie” a lumii din ultimele cinci-șase decenii, fotografiată de lentila camerei unui poet român) și chiar dacă povestește despre lucruri petrecute de ambele hotare ale momentului istoric Decembrie 1989. Amândouă cărțile sunt niște documentare în formă narativă despre două universuri care sunt în același timp paralele, dar se și întrepătrund: gulagul românesc aflat în punctul său de implozie și lumea largă — câteodată liberă, uneori doar un alt gulag, dar întotdeauna colorată.

Și cred că asta-i și ce-i iese minunat de bine Anei Blandiana: documentarele ei nu sunt niciodată alb-negru și niciodată mute.

Convingeri fixe, adeziv flexibil

Îmi displac extremele. În colțul albastru, oamenii fără filtre și fără opinii, care se îndoaie după cum bate vântul și agață între sinapse orice idee nimerește pe direcția lor. În colțul roșu, oamenii căsătoriți cu propriile lor idei și convingeri, până ce moartea îi va despărți.

Dincolo de material pentru studiu (literar vorbind), nici unii, nici alții nu sunt câtuși de puțin interesanți. Oamenii cu adevărat interesanți sunt cei care-ți pot povesti despre convingerile pe care le-au avut și pe care le-au abandonat pe motive de informații noi sau de evidențe că erau greșite.

Învățații nu sunt cei ce îi pot învăța pe alții, ci aceia care pot învăța despre ei înșiși.

Grânduri (Șpalt 1)

***

Ceva ce nu are nume — îi lipsește cuvântul sau cuvintele de botez — nu există.

***

În fiecare moment în care este treaz, omul își trăiește viața la proba cu măciuci din gimnastica ritmică. Atâta doar că nu folosește o pereche, ci trei măciuci, care se numesc Context, Corelații, Consecințe. Omul inteligent nu are nicio problemă să lucreze cu toate trei deodată. Prostul e în stare doar cu două dintre ele. Idiotul cu una singură. Iar restul reprezintă cazurile clinice.

***

De ce am pus acum niște mii de ani semnul egal între “învățare” și “școală” este foarte limpede. Deloc clar este de ce încă o facem și astăzi.

***

Străinii, aurul și suveranilenii

La ceasurile amurgului de an, merită să ne îndreptăm pios gândurile spre cei mai patrioți dintre patrioții patriotismului patriotic românesc.

Dacă n-ar sta cei mai români dintre românii românești ai României cu ochii cât cepele pe mersul treburilor, străinul cel hulpav ar hali și cel din urmă grămuleț de aur rămas prin subsolurile scumpei noastre țărișoare.

De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.

Că adică ce, n-avem și noi hulpavii noștri, care simt românește până li se umezește?

Când toată lumea țipă, câștigă cine

Vorbește în șoaptă. Și nu cine țipă mai tare. Fiindcă într-o mare de decibeli, numerele tind să se omogenizeze în jurul unui nivel mediu.

E ca într-un râu, unde pietrele sunt acoperite de apă și mâl — mai puțin pietroiul al cărui creștet despică liniștit curentul.

X și 0

Uite ceva ce, în mintea mea, n-are nicio logică. De ce X și 0 și nu X și Y? Sau 1 și 0? Ori ○ (cerc) și □ (pătrat)? Nu de alta, dar semantic vorbind, X și 0 sunt practic frate și soră.

Și parcă incestul e mult mai frecvent în jocurile de societate decât războaiele dintre frați și surori.

Carambolul din Decembrie 1989

În perioada 16–22 decembrie, gândul îmi zboară fără greș la anul de grație 1989 și cele 7 zile care au schimbat destinul României — și la bun înțeles că și al meu. Împlinisem 17 ani, mergeam cătinel spre 18 și niciodată până în acea miraculos de caldă săptămână de decembrie nu-mi imaginasem că se poate spune cu voce tare, într-un spațiu public, “Libertate!” și “Jos comunismul!”. Sau că aceste cuvinte pot fi strigate din zeci de mii de piepturi — cu nădejde, cu obidă, cu înverșunare.

Dar atunci, în decembrie 1989, nu a fost o revoluție. A fost un carambol.

Adevărat, ne-am eliberat de sub ocupația comunistă a țării (începută în 1945 cu armatele sovietice și continuată apoi de românii roșii și verzi), printr-o revoltă populară plătită cu sânge. Însă revolta oamenilor ajunși cu cuțitul la os s-a ciocnit de dorința unora dintre ocupanți de a păstra regimul de ocupație, dar “cu față umană”, cu neostoita sete de putere a eșaloanelor de la vârful forțelor de represiune ale ocupantului și cu fracțiuni militare rămase fidele Armatei Roșii și Kremlinului.

Iar apele nu au fost niciodată limpezite și efectele acelui carambol reverberează până în zilele noastre.

Primul oraș liber din România aflată sub ocupație comunistă

Timișoara.

36 de ani astăzi.

Recunoștință eternă celor care au plătit cu sânge libertatea zilelor noastre.

Metaforism metapsihic

Ferestrele de oportunitate se deschid de la sine, n-au nevoie de o mână binevoitoare. În schimb, ușile trebuie deschise de cineva din interior, fiindcă broasca-i recalcitrantă nevoie mare.

E al naibii de greu să fii Arhitect.

Mai tare decât pasta de mici

Întotdeauna m-au distrat oamenii care se iau (prea) în serios. Nu știu exact ce încearcă ei să compenseze — și evident că sunt lucruri diferite de la caz la caz — dar respectivul resort psihologic are mai mereu rezultate de-a dreptul hilare.

Datul de importanță pe modul autoerotic, explicând oricui are urechi de auzit ce mari fapte de vitejie, inteligență, bunătate ș.a.m.d. ai comis, îmi pare mai comic decât o serie de gaguri din perioada filmelor mute.

Dar acum cu toată serios-zitatea: să ridici atâta valoare deasupra capului, la stilul smuls, nu-i de colea.

Zece capete zevzece

Puse laolaltă, la o primă și superficială privire, nu-s ceva care să copleșească. Dar dacă respectivele căpățâni aparțin membrilor guvernului unei țări cu influență pe mapamond, povestea-i foarte diferită.

Asemenea linguriței de rahat pusă într-un poloboc de vin, zece capete zevzece, în contextul potrivit, pot transforma o întreagă lume într-o diaree. Numerele mici nu sunt intrinsec irelevante în marea schemă a lucrurilor și n-ar trebui niciodată ignorate.

Marile Incendii din istorie au pornit întotdeauna de la focurile mici și răzlețe.

De la ciobani la Chobani

Câtă vreme baciul ungurean și cu cel vrâncean se sfătuiau cum să-i ia glanda mioriticului moldovean, că-i mai ortoman, lumea nu bătea pasul pe loc. Așa se face că un baci din Kurdistan a creat acum două decenii Chobani, iaurtul ajuns astăzi numărul 1 în America. Firește, nu că am avea noi exclusivitate pe cuvântul “cioban” (de origine persană, de altfel) ori că ne-am pricepe în mod deosebit la producția de iaurt (precum frații noștri de gintă slavă, bulgarii).

Voiam doar să notez, din goana berbecului, că Miorița o fi ea bucălaie, dar în primul și în primul rând e o laie.